Ţara de la capătul ţării

BANATUL – ŢARA DE LA CAPĂTUL ŢĂRII

Închis în unghiul de apă făcut de Tisa şi Dunăre, Banatul nu a fost şi nu este socotit un perimetru istoric ci mai degrabă o felie de ţărână cu iz de grău şi cucuruz, pe care au râvnit-o de-a lungul vremii vecinătăţile şi chiar viniturile de departe. Turcii, sârbii, austriecii şi ungurii, s-au bulucit care călare care pe jos să cutropească banatul. Dar nici unul nu a rămas să stăpânească, fiindcă banatul nu se lasă să aibă stăpân, afară de omul care a trudit şi i-a săpat glia şi şi-a lăsat în ea sudoarea şi de multe ori şi sângele. Pe ici pe colo, au rămas de restrişte aşezări cu oameni străini de loc – sârbi, unguri, nemţi, bulgari, turci, cehi, slovaci, croaţi şi mai alte neamuri- pe care bănăţanul, ca suflet larg ce este i-a primit lângă doina şi brâul lui, ca pe nişte fraţi mai oropsiţi şi oamenii ăştia odată ce şi-au înfipt degetele în ţărâna din pustă şi au beut din apa Timişului, au devenit bănăţeni cu suflet şi trup şi iaca aşa trăim noi, bănăţănii în ţara de la capătul ţării, laolaltă şi dimpreună, fără să ne ferim unii de alţii fiindcă ni-s toţi la fel.

Du- te în casa bănăţanului fie el de ce neam o fi şi ai să găseşti icoana pe perete sub candelă, potrelele (fotografiile) moşilor şi strămoşilor puse în soba (camera) a mare de la drum, la loc de fală (mândrie) şi n-o să ai încotro, fiindcă o să fii aşezat în capul mesei şi ai să primeşti beutură şi mâncare, ca gost (oaspete) ce te afli.

Şi să ştii că bănăţanul are forat (provizii) din biu (belşug) în cămările lui, fiindcă aşa îi lăsat din vechimi şi să nu te sfieşti şi să bei şi să mânci tot ce îţi pune dinainte, că aşa-i obiceiul şi dacă ar vrea bănăţenii, ar putea primii în gostâie toată Ţara Românească şi ar arăni-o (sătura-o) şi tot ar mai rămâne şi pentru vecinii de la hotare.

C- aşai bănăţanul, ţine în afumătoare doi- trei porci grijiţi bine, iar podrumul (pivniţa) îi plin cu legume şi murături să sature o mie de cătane împărăteşti, voreţul (curtea) geme de hoare (păsări) iar în grajdiuri viţeii cu botul aburos sug la vacile îmbufnate care dau din ugerul lor sănătate.

Acum dacă vi se pare că vorbesc prea frumos despre Banat şi prea îl înfloresc, să nu vă fie cu supărare, că doar aici n-am născut şi mi-s trăitor şi de-aici o să vină să mă ridice când mi-o fi vremea, fie Arhanghelul Mihail cel cu aripe de foc, fie Michiduţă de la talpa iadului, după cum mi-a fi judecata din faţa Tronului.

Şi ca să fii tu cu inima împăcată şi să nu crezi că Uica Mihai troncăne baliverne, vino în Banat ca să mănânco o trochiţă de papricaş şi să bei răchie (ţuică) prefriptă (trasă de două ori prin cazan şi mai bună ca pălinca) şi o să vezi că am dreptate. Şi dacă vrei să rămâi la noi ca să te faci bănăţean, te primim.

Suflet de apă

Timişul

La Armeniş, în zăvoi era un loc în care Timişul îşi lasă furată o parte din apa sa, de un scoc de moară lung de câteva sute de metri, prin care apa trecea vântâ şi huruind de parcă erau acolo într-un glaop sute de spinări de bivoli. Iar roata cea mare a morii lua apa şi o vântura şi aerul era huruit şi învălmăşit şi plin de o furie care pe noi copii, ne ţinea de o parte.
Dar sub iaz, apa se liniştea dintr-o dată şi se limpezea şi se făcea frumoasă ca o pânză de mătase , ca un văl de mireasă din poveşti, ca o oglindă blândă şi liniştitor de clară. Era locul în care ne scăldam noi, copii mici, eu la vremea în care am intrat prima dată în acel iaz cu maluri de nisip fin şi cu umbră moale de frunză de arin, aveam vreo cinci ani şi acolo, într-o vară am învăţat să înot. Puţin mai departe era un loc cu apă mai mare şi cu creste micuţe, abia înfiripate de valuri, care se numea Balta Fetelor, pentru că acolo veneau săs e scalde fetele şi chiar femeile mai fricoase. Se dezbrăcau nude şi făceau larmă, iar noi de prin tufişuri mai trăgeam cu ochiul.
Iar puţin mai încolo, cracul de apă furat de morar, se re- împreuna în matca lui cu Timişul şi locul acela era un lărgământ cu adâncimi mari, privegheat de un cleanţ imens de granit negru care absorbea căldura soarelui şi devenise loc de popas pentru păsări. Se numea căldarea aceea de apă La Vier şi se scăldau acolo numai cei bravi şi cei curajoşi. Pe mulţi, din câte îmi aduc aminte, i-a tras apa sub cleanţ, unde se spunea că ar fi un tunel secret croit de turci şi care mergea kilometri întregi până la altă moară numită A lui Pricop.
Când am făcut treisprezece ani am început să mă scald în Vier şi mă scufundam să găsesc tunelul, nebun şi fără teamă.
Fiindcă ştiam că Timişul nu îmi poate face rău, nu mă va ucide, fiindcă eram pruncul lui de suflet.
Şi uite aşa am trăit toată viaţa, ca fiu de apă al Timişului şi de la el mi-am tras viaţa, puterea şi dragostea.
M-am îndepăartat de el, oarecum, ani la rând purtat de viaţă, dar pe oriunde aş fi fost, am căutat mânat de o dorinţă inexplicabilă să mă întâlnesc măcar de două ori pe an cu apa sa, să mă scufund şi să îmi iau putere.
Şi am stat şi stau de vorbă cu Timişul precum cu o fiinţă vie.
Fiindcă asta este.
Un zeu de apă cu braţe de picături care ţine în spinarea lui Banatul.
De trei ani m-am mutat la Buziaş şi aici, la cinci kilometri făcuţi pe jos ori cu maşina, dau de Timiş la ieşirea din Hitiaş. Şi îl am la îndemână să stau de vorbă cu el, ori de câte ori mă simt sec şi fără putere, ori umilit de vremurile astea încurcate. E deajuns să intru cu picioarele în apa lui şi mă schimb dintr-o dată. Mă fac de criţă, mă fac de vânt, mă fac de foc şi de scânteie, mă fac din om mai om şi mai cu suflet şi mai cu linişte.
Plec de pe malul Timişului împlinit, sănătos la trup, la minte dar mai ales la suflet.
Poate dacă veţi căuta la Pancevo, unde se varsă Timişul în Dunăre, veţi găsi în unda lui bucăţi din Uica Mihai, ca nişte strofe de doină şi de alinare.
Cel puţin aşa cred...